4 April, 2016

Nu se ştie ce dorinţă sau ce vânt sau ce forţă a hotărât să-i dea viaţă. Minunile se întâmplă fără mare tam tam. La fel a fost şi cu el. Când a prins sămânţa rod era sfârşit de iarnă. De-abia dădea soarele primăverii şi de sub stratul din ce în ce mai subţire de zăpadă apăreau alte surate mult mai arătoase. Ghioceii şi zambilele, mai apoi lalelele. Nimeni nu l-a observat la început. De-abia dacă se distingea printre ierburi. Soarele îl răsfăţa cu lumină, norii îl hrăneau cu ploi. Şi-aşa a trecut un an fără să-l recunoască nimeni. În al doilea an era deja mai înalt decât celelalte plante din jur. Când au venit oamenii să culeagă ghioceii, pe el l-au ocolit cu grijă. Avea frunzele mari şi tulpina nu se mai îndoia la orice adiere de vânt. Şi-aşa a mai trecut o toamnă ploioasă şi o iarnă grea. Zăpada înaltă l-a depăşit o dată şi ai fi zis că n-a fost niciodată acolo. Dar soarele a topit nămeţii şi în primăvara următoare a apărut de sub troiene mai semeţ ca niciodată. Un grădinar l-a recunoscut şi într-o dimineaţă a construit un gărduleţ de trestie la rădăcina lui. De-atunci a avut grijă de el. Plivea pământul în jurul lui şi când norii uitau să mai picure, el venea şi îl uda în fiecare seară. În câţiva ani făcea umbră deasă pământului şi în fiecare primăvară se împodobea cu flori. Nu doar păsările erau prietenele lui dar şi albinele roiau prin coroana lui în căutare de polen. Grădinarul se mândrea cu el şi avea grijă să nu se suie copiii în el la v-aţi ascunselea. O pereche de porumbei şi-a făcut cuib într-un an şi de-atunci păsările căutau un loc în coroana lui unde să-şi aducă puii pe lume. Şi-aşa au mai trecut mulţi ani. Când grădinarul lui n-a mai avut zile, el era deja cel mai înalt din grădină. Îşi presărase seminţele la rădăcină şi alţi pomi ca el creşteau timizi la umbra lui. Oamenii îşi dădeau întâlnire lângă el şi mai mulţi tineri îndrăgostiţi şi-au scrijelit iniţialele pe trunchiul lui gros. Timpul îşi vedea de drumul lui şi el de mână cu el. Toamnă de toamnă îşi presăra frunzele pe pământ pentru ca la primăvară să faca din nou umbră pomilor din jur. Trecuseră atâţia ani şi coroana lui era atât de grea încât oamenii au tăiat-o ca să nu se rupă de la vânt şi să cadă peste trecători. Îi trecuse vremea, grădina era deja plină de alţi pomi cu tulpini drepte, nu ca a lui noduroasă şi roasă de insecte. Se învechise şi stătea să cadă. O creangă mare i s-a rupt când nişte copii şi-au agăţat leagănul de el. Era uscat şi apa din pământ nu mai ajungea la toate încheieturile lui.

Într-o primăvară acum câţiva ani, se vorbea despre nişte oameni cu drujbe care să vină să îl doboare. Şi ar fi făcut-o pentru că nu mai era arborele de odinioară. De-acum nu-şi mai avea rostul. De-abia dacă făcea câteva frunze pe an şi toată coroana îi era din ce în ce mai golaşă. Nu mai ştiam nimic de el, dar am trecut ieri pe lângă el şi era tot acolo. Avea un semn la rădăcină pe care scria : Atenţie – Arbore ocrotit şi o denumire în latină pe care am uitat-o. M-am interesat şi am aflat că familia grădinarului găsise nişte poze cu străbunicul lor îngrijindu-l. Notase pe spatel pozei specia din care făcea parte şi pare-se, nu mai exista altul ca el la noi în ţară. El nu o să mai fie niciodata ce a fost. Cu siguranţă, cândva se va usca de tot şi se va prăbuşi sub propria greutate. Va rămâne în urmă doar umbra poveştii lui  şi poate o plăcuţă care să-i poarte numele.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: