C-așa-i nunta pe la noi

9 March, 2016

Ce-o să spun mai jos e o sumedenie de adevăruri ușor remarcabile și pe alocuri dureroase. Pentru că nunta la noi nu e o simplă ceremonie, un ritual de trecere de la burlăcie la căsătorie. E un proiect stufos împănat cu stres si multă complezență dureroasă.

Pentru miri începe de a doua zi de când ea a zis “da”. Vestea se împrăștie repede. Viitorii invitați sunt ușor autiști la început, îi auzi vorbind evaziv în cercurile apropiate despre “o nuntă la anu’!” pe un ton resemnat care inspiră compasiune și viitoare socoteli financiare.
Primul croșeu pe care trebuie să-l încasezi cu zâmbetul pe buze este întâlnirea pentru a primi invitația. De-acolo ești pus la zid. Normal că te bucuri pentru cei doi, și “vai, cât vă reprezintă, foarte simpatic modelul pe care l-ați ales!”. Dar cartonașul ăla cu fonturi stupide și de multe ori ilizibile nu e decât biletul dus către inevitabil. O dată înmânat, ai 2 opțiuni: caută Motivul pentru care s-ar putea să nu ajungi și nu vrei să încurci cu un răspuns provizoriu. Și aici nu-i bai, pentru ca oricum ai negru pe alb tot ce n-ai fi vrut să știi, inclusiv deadlineul de confirmare și 2 numere de telefon pe care să le contactezi pentru un răspuns final. Ori zici “wow super” abia aştept… şi aştepti.

Fac un salt în timp şi ajung la ziua nunţii. Toate planurile puse la punct într-un an de pregătiri şi telefoane şi decizii şi bani aruncaţi in toate părţile se pot nărui dintr-o singură eroare. O floare nelalocul ei, un invitat întârziat, o domnişoară de onoare prost-dispusă, un fotograf fără baterii pot dărâma tot castelul de cărţi de joc aşezat cu rafinament şi multe compromisuri.

La biserică se ştie, vin doar familiile şi prietenii apropiaţi. Marea majoritate a invitaţilor dă skip la cel mai simbolic ritual al întregii zile. De ce oare? Păi pentru că petrecerea care urmează este deja un angajament ultra suficient în faţa mirilor încât ceremonia religioasă devine facultativă.

În timpul ăsta mirii sunt cu siguranţă cu mintea în altă parte. Poate mireasa se gândeşte dacă nu iese bine în poze. Mirele se gândeşte cum să evite cu privirea momentul penibil în care naşul trebuie să mai dea nişte bani oamenilor care ajută la buna organizare înăuntrul bisericii. Din proprie experienţă, e mai dureros sa dai bani preoţilor decât şpagă unui poliţist care-ţi flutură un proces verbal prin faţă. Dar toate astea sunt din nou secundare – ziua merge mai departe, cu slujba bună sau rea.

La restaurant e ultima milă de efort. Altă suită de clişee care devin şi mai greu de digerat cu cât vor bate la ochi ca un tic nervos orice efort al organizatorilor de a fi “altfel”. Altfel dar deloc diferit de la o nuntă la alta. O mică listă de trăsături comune pe care am vazut-o la cel puţin 90% din nunţile la care am mers:

Dansul mirilor – mereu stângaci şi forţat graţios.

Invitaţii pe care îi mirii îo văd pentru prima sau cel mult a doua oară în viaţă dar care au venit din o-bli-ga-ţi-e.

Domnişoarele de onoare care musai au un element decorativ în comun – dacă nu sunt îmbrăcate la aceeaşi culoare, sigur au o coroniţă, o brăţară sau un pantof asemănător.

Cavalerii de onoare care se bucură de ceva atenţie suplimentară faţă de ceilalţi invitaţi dar care la o ţigară discută discret “Băi în ce s-a băgat asta! Incredibil, nu credeam să-l văd vreodata la costum, mai mult să danseze vals sau ce mă-sa de Ceaicovschi au dansat ei acolo!”

Apropo de dans, în toată marea de invitaţi la fiecare nuntă la care am fost MEREU s-a găsit un cuplu care să dea ruşine la toţi ceilalţi pe ringul de dans. Şi te uiţi la ei, că-s mai în vârstă şi pot să danseze mai mult şi mai bine decât tine, şi-ţi dai seama că au 100 de nunţi experienţă avans, şi că tu n-o să fii niciodată ca ei şi mai bine te retragi cu alţii de teapa ta care din aceleaşi motive aleg să bea şi să fumeze de 4 ori mai mult decât ar face-o într-o seară normală de ieşit în oraş.

Si mireasa o să vină la mese şi o să insiste să veniţi pe ring, că de ce nu vă distraţi ce nu vă place? De fapt nu o interesează de tine, îi pasă doar să dea bine în pozele pe care le-a plătit cu o mie de euro. Aşa că o să vedeţi bisericuţe de invitaţi care anticipează insistenţele şi practic pleacă la o distanţă de siguranţă de la care doar o echipă de rugby îi mai pot face să se întoarcă pe ring.

Şi dintr-o obligaţie şi o bătaie de obraz într-alta se face ora 1 şi simţi că nu mai poţi să înduri. Aşa că va trebui să fii printre primii care pleacă. Dacă n-ai un alibi perfect – soţul muci, nevasta cu tocurile rupte, sau cel mai simplu un copil acasă la care trebuia să ajungi deja de o oră – eşti un începător care va trebui să mai stea cel puţin o oră dacă nu vrea să-şi pună în cap un cuplu nervos cu cearcăne asortate la sacoul negru.

Dacă se face 3, chiar şi atunci e greu să pleci. Pentru că urmează tortul. Şi o să se tragă de tine, ca e păcat – dacă tot ai stat până acum, încă o jumătate de oră? Dar jumătatea de oră se face o oră şi tu miroşi a fum şi ai transpirat de la repriza aia de dans în care s-au băgat toţi cei de vârsta ta care au revendicat ringul ocupat de folclorişti de cursă lungă. Şi mai mănânci friptura aia rece ca şi cum 3:30 în miezul nopţii e ora mesei pentru orice om normal. Şi trece şi asta, şi juri că nu mai faci, că prieteni-prieteni, dar puteam să fim prieteni şi fără sa dau attend la un maraton anormal de mâncare şi socializare. Şi te gândeşti ce bine de ăia care au plecat la 1. Mai mult ca sigur n-au nici un copil, au minţit ca să se scoată. Dar hai, acum, vine tortul şi scap!

Şi ca-n viaţă, trec toate. Şi ca-n viaţă, e mai greu decât te aşteptai. Dar gata, se pleacă. Fiecare trece cu pliculeţul pe la masa principală şi înmânează din nou ca pe o şpagă cinstită, o atenţie financiară îndelung discutată cu prietenii apropiaţi – “Care, cât daţi? – voi ştiţi cât e meniul la restaurantul ăsta?”. Vă zic cu mâna pe cocardă, singurul lucru mai greu de trăit decât oferirea darului este să-l primeşti. O jenă pe care doar o ureche culcată pe perna gândului că “aşa se face” te poate ajuta să o depăşeşti.

Şi pleci acasă cu ochii împăienjeniţi şi picioarele împleticite. E bătaie pe taxiuri. Se crapă de ziuă şi dai scroll pe facebook. Vezi poze si dai decline să ţi se posteze poze de la nuntă pe wall. Aştepţi cele 3 poze după ce ies “prelucratele” de la fotograf. Şi ajungi acasă, şi ştii că duminica e ca şi futută după o noapte băută şi pierdută în asemenea hal. Şi juri că nunta ta n-o să fie aşa!

Aşa zic toţi. Mai vedem!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: