Fotografia ca trip

3 January, 2009

Ma numesc Cristian si prima oara cand am realizat ca tin in maini un aparat de fotografiat aveam 6 ani. Era un aparat rusesc rudimentar si paradit. Cu cel bun se juca doar tata pana cand l-a stricat si a sfarsit in cutia cimitir sus pe sifonier.

Dupa 18 ani de asteptare, Cineva face rost de un Olympus C 200. Suntem in 2004 si chiar daca eram constienti ca exista tehnologie mult mai, nu-i asa, avansata, cei 2.1 megapixeli erau lumea. Fotografiam tot ce ne inconjoara, fara mult discernamant, ducand la extrem notiunea de „point and shoot”. Si doar atat.

Cu toate inconvenientele lui, acest mic Olympus cu slide in fata obiectivului are meritul de fi deschis orizonturi. Si asa am facut cunostinta in 2006 cu Sony H2. Saltul a fost enorm. Multumita lui am crescut experimentand si tot cu el am facut primele fotografii demne de portofoliu.

In 2007 (ar fi cam 20 de ani de la experienta lipsa cu cel rusesc) imi cumpar un deja familiar Sony H2. Pana in 2008 cand imi atarn de gat un Canon 400D. Asa arata cronologic intalnirea mea hardware cu fotografia. Intalnirea discreta, pe trepte de intelegere, nu se mai separa insa pe modele de aparat.

Cand am inceput sa-mi dau seama despre ce ar putea fi vorba gravitam in 3D si cautam obsesiv acel punct de statie din jurul subiectului care mi-ar fi facut unica fotografia. De aici si taglineul “chestie de perspectiva”. Observ acum atentia de odinioara vizavi de compozitie si inclinatia catre abstract. Huleam cliseul „omul potrivit la locul potrivit” spunand ca oricine poate obtine acea fotografie geniala atat timp cat decorul e de la sine ofertant. De aici ideea ca meritul mai mare nu trebuie sa revina celui care surprinde un singur sunet dintr-o simfonie, ci anume celui care gaseste exclamatia intr-o scena aparent muta.

Intre timp ideile s-au schimbat si acum sunt fidel notiunii lui Henri Cartier-Bresson – the decisive moment. Mediul cel mai fertil in asemenea momente este strada, locul unde imi place sa cutreier nestingherit in expeditii spontane, mediu care are intotdeauna ceva de oferit, doar sa poti sa intuiesti acea fractiune unica. Diferenta de la „chestie de perspectiva” la „aici si acum” e tocmai dimensiunea lui „acum” – timpul.

Insa indiferent de etapa, fotografia ramane un instrument al obiectivitatii. Si tocmai ca exprimare a sinceritatii maxime, inca imi doresc sa fotografiez oameni plangand. Sau poate, de ce nu, un decisive moment cu Turnul Eiffel in clipa in care unul dintre picioare cedeaza si intreg scheletul se arcuieste treptat pana la prabusire. Tripuri si tripuri…

(vor urma)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: