Tag 8

7 September, 2007

Drepti la ora 9. Azi suntem contracronometru. Si vrem sus. La 12 suntem la baza Domului. 150? Cam asa… mai precis 157. Metri pana sus. Scarile sunt inguste si in spirala. Facem prima pauza langa clopot. Continuam pana la urmatoarea platforma si orizontul se largeste treptat. Sunt nori si pentru prima oara imi pasa. Mai sus. Alte scari. In jur ingeri pazitori. La inaltimea asta cred si eu …

De sus de tot se vede orasul cu Rinul mai mare ca oricand. Il prefer totusi de jos. Cu o fisa scrutam prin lunete departarea – o fabrica, niste nori, sau, indiscreti, apropierea – o cladire de birouri, niste oameni la pauza de tigara pe terasa unei cladiri. Nu stam mult si pornim inapoi catre pamant. Pe scari prindem un ambuteiaj cu o supraponderala care ar fi trebuit sa-si inchirieze tot turnul numai pentru ea. Zidurile vorbesc despre trecut: Cutarica din Bolivia – 2003, Cutaroi – Franta – 1997. Mariana + Pavel au scris si ei istorie pe peretii de aici.

Ne tragem sufletul pe o bancuta de rugaciune. Doar de oboseala, nu si de pacate.

Ma despart cu greu de centrul Kolnului. Fac ultimele poze la Friesenplatz. Un nene imi face cu mana. Nu are de unde sa stie. Sfarsim ca de obicei in metrou. Oftez.

E 22:08 ora Romaniei. Sunt in avion in mijlocul unor turbulente. Asa a numit stewardeza cea inalta si bruneta situatia prin care trecem. As vrea sa-i vad fata cand pierdem altitudine. Oare ar mai zambi asa cum a fost programata? Sper sa nu aflu. Pe geam e noapte. Lumea nu s-a culcat – vad luminile oraselor aprinse. Hopa! De data asta s-a miscat mai serios. Pana nu cade cutia de cola de pe masuta nu ma alarmez. Vreau un radar. Trecem peste orase si vreau sa stiu unde suntem. Ha ha… in fata se aud pungi fosnind. Cutia de cola rezista la inca o repriza de trepidatii. Stewardeza la fel. In fata, cea mai in varsta dintre ele vorbeste la telefon. Pe cine suna la ora asta? Poate face rezervare pentru vreo aterizare fortata. Acum le-au trimis din nou pe stewardezele tinere sa ne linisteasca cu priviri galese. Aia mica m-a rugat sa ridic masutele. De ce? Chipurile aterizam in 20 de minute… dar de ce au stins lumina?? Nu e chiar totul in regula. Batrana iar da telefoane si repeta mesajul, deloc incurajator, cu centurile de siguranta. Imi imaginez un alt mesaj, pe acelasi ton reconfortant: “Va rugam sa va legati centurile si sa spuneti ultima rugaciune in soapta. Va multumim.” Capitanul Dumitru face viraje indraznete cu pretul infundarii urechilor pana la limita durerii. Luminile oraselor devin globulete. Pierdem altitudine controlat. Ar fi culmea sa ne prabusim patriotic in Romania. Ne asumam pozitiile de aterizare. Vad strazi, masini, o benzinarie, Statuia Libertatii(??), aeroportul… Cutia de cola a cazut. Ma alarmez. S-a terminat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: