4 April, 2016

Nu se ştie ce dorinţă sau ce vânt sau ce forţă a hotărât să-i dea viaţă. Minunile se întâmplă fără mare tam tam. La fel a fost şi cu el. Când a prins sămânţa rod era sfârşit de iarnă. De-abia dădea soarele primăverii şi de sub stratul din ce în ce mai subţire de zăpadă apăreau alte surate mult mai arătoase. Ghioceii şi zambilele, mai apoi lalelele. Nimeni nu l-a observat la început. De-abia dacă se distingea printre ierburi. Soarele îl răsfăţa cu lumină, norii îl hrăneau cu ploi. Şi-aşa a trecut un an fără să-l recunoască nimeni. În al doilea an era deja mai înalt decât celelalte plante din jur. Când au venit oamenii să culeagă ghioceii, pe el l-au ocolit cu grijă. Avea frunzele mari şi tulpina nu se mai îndoia la orice adiere de vânt. Şi-aşa a mai trecut o toamnă ploioasă şi o iarnă grea. Zăpada înaltă l-a depăşit o dată şi ai fi zis că n-a fost niciodată acolo. Dar soarele a topit nămeţii şi în primăvara următoare a apărut de sub troiene mai semeţ ca niciodată. Un grădinar l-a recunoscut şi într-o dimineaţă a construit un gărduleţ de trestie la rădăcina lui. De-atunci a avut grijă de el. Plivea pământul în jurul lui şi când norii uitau să mai picure, el venea şi îl uda în fiecare seară. În câţiva ani făcea umbră deasă pământului şi în fiecare primăvară se împodobea cu flori. Nu doar păsările erau prietenele lui dar şi albinele roiau prin coroana lui în căutare de polen. Grădinarul se mândrea cu el şi avea grijă să nu se suie copiii în el la v-aţi ascunselea. O pereche de porumbei şi-a făcut cuib într-un an şi de-atunci păsările căutau un loc în coroana lui unde să-şi aducă puii pe lume. Şi-aşa au mai trecut mulţi ani. Când grădinarul lui n-a mai avut zile, el era deja cel mai înalt din grădină. Îşi presărase seminţele la rădăcină şi alţi pomi ca el creşteau timizi la umbra lui. Oamenii îşi dădeau întâlnire lângă el şi mai mulţi tineri îndrăgostiţi şi-au scrijelit iniţialele pe trunchiul lui gros. Timpul îşi vedea de drumul lui şi el de mână cu el. Toamnă de toamnă îşi presăra frunzele pe pământ pentru ca la primăvară să faca din nou umbră pomilor din jur. Trecuseră atâţia ani şi coroana lui era atât de grea încât oamenii au tăiat-o ca să nu se rupă de la vânt şi să cadă peste trecători. Îi trecuse vremea, grădina era deja plină de alţi pomi cu tulpini drepte, nu ca a lui noduroasă şi roasă de insecte. Se învechise şi stătea să cadă. O creangă mare i s-a rupt când nişte copii şi-au agăţat leagănul de el. Era uscat şi apa din pământ nu mai ajungea la toate încheieturile lui.

Într-o primăvară acum câţiva ani, se vorbea despre nişte oameni cu drujbe care să vină să îl doboare. Şi ar fi făcut-o pentru că nu mai era arborele de odinioară. De-acum nu-şi mai avea rostul. De-abia dacă făcea câteva frunze pe an şi toată coroana îi era din ce în ce mai golaşă. Nu mai ştiam nimic de el, dar am trecut ieri pe lângă el şi era tot acolo. Avea un semn la rădăcină pe care scria : Atenţie – Arbore ocrotit şi o denumire în latină pe care am uitat-o. M-am interesat şi am aflat că familia grădinarului găsise nişte poze cu străbunicul lor îngrijindu-l. Notase pe spatel pozei specia din care făcea parte şi pare-se, nu mai exista altul ca el la noi în ţară. El nu o să mai fie niciodata ce a fost. Cu siguranţă, cândva se va usca de tot şi se va prăbuşi sub propria greutate. Va rămâne în urmă doar umbra poveştii lui  şi poate o plăcuţă care să-i poarte numele.

La mulţi ani

30 March, 2016

Anul ăsta împlinesc 35 de ani. O cifră rotundă – o să am fix jumătate din speranţa medie de viaţă pentru bărbaţii din România (conform ultimului recensământ din 2012). O să fac primii paşi în toamna vieţii. Sau astronomic vorbind o să fiu la solstiţiul de vară ceea ce înseamnă ca o să am zilele din ce în ce mai scurte. Sau numărate…

Uşor de demontat nişte simple statistici bazate pe o aritmetică stearpă – până la urmă de unde ştiu eu acum cât o să mai fac umbră pământului? Deci despre ce vorbim – e o performanţă în sine faptul că am trăit cât să-mi serbez a 35a zi de naştere? Nu prea cred. De o sută de ani încoace nu mai e nici o şmecherie să trăieşti o viaţă lungă. Cu o moştenire genetică decentă şi cu ceva noroc ai multe şanse să apuci pensia.

Cu toate astea e împământenită adânc tradiţia de a-ţi serba ziua de naştere. Ori, nu e şi ziua de naştere – la fel ca numărul din spatele vârstei – tot o piatră de hotar relativă? E un mic teatru cu scenariu prescris pe care-l găsesc, în mare, inutil. Prietenii te bombardează cu o paletă largă de urări. Ţi se oferă cadouri. Tu la schimb faci cinste. Singura parte bună în a serba ziua de naştere e că e o ocazie să recuperez timp cu oameni ale căror cercuri sociale nu mai sunt tangente cu ale mele. O dată cu presiunea socială care pică pe umerii mei, pot să întorc presiunea către cei din jur şi să prilejuiesc nişte întîlniri care nu s-au sincronizat în răstimp.

Fără tradiţionalul tort şi fără telefoanele de lamulţiani plus mesajele de pe Facebook, ziua de naştere ar putea fi una ca oricare alta. Nu văd nimic rău în asta. Şi ca să pun degetul vindecător pe rană, e mult mai important cum îţi petreci restul zilelor. Care, culmea! – sunt tot ale tale!

Such a perfect day

22 March, 2016

Când închid ochii seara şi Moş Ene nu reuşeşte să ma ia în braţe, încerc să schimb polarizarea gardului electric de gânduri şi emoţii care nu-mi dau pace.

Una din tehnici e să mă las purtat de imaginaţie într-o dimineaţă aşa cum nu există în realitate. Soarele îmi bate direct in pleoape şi mă ademeneşte să le deschid până când îi cedez. Mă uit buimac în jur şi văd pe geam oceanul. Un vinil începe să se rotească cu foşnituri apoi de pe suprafaţa lui sculptată ies notele muzicale ale unei piese pe care-mi amintesc că am adăugat-o în lista mea de favourites din youtube dar pe care n-am mai ascultat-o de atunci. Şi-mi zic în sinea-mi – asta nu poate fi adevărat! Mă uit curios pe geam şi afară pe strada îngustă nu e ţipenie de om. Se aud doar valurile şi merg ademenit către ele. Pe plajă e un bar din lemn cu acoperiş de stuf – dacă vă amintiţi Vama în mijlocul lui mai înainte să se se strice. Diferenţa e că la mine pe plajă nu se vorbeşte româneşte, iar cei 2 barmani care cred că sunt soţ şi soţie nu mă distrag cu conversaţia lor şoptită. Îi ascult în limba lor indescifrabilă şi să le fac poze pe furiş în timp ce-mi prepară un cocktail colorat pe care l-am arătat cu degetul în meniu. Cred că e o combinaţie de mango, fructul pasiunii si încă o esenţă verde care sper că nu e avocado! E bun, dulce şi puţin înţepător – probabil de la Schweppesul cu lime. Lângă bar e un hamac agăţat de 2 palmieri care sunt unicii intermediari ai nisipului cu cerul.

Mă cocoţ în el şi mă simt legănat de briza oceanului într-un perpetuum pendulum mobile. Habar n-am cât e ceasul iar asta nu poate fi adevărat! Răsfoiesc dezinteresat o carte mică cu poezii scurte de Shakespeare. Engleza sună bine dar e prea întortocheată aşa ca prefer să-mi acopăr faţa cu cartea şi să mă îmbăt cu mirosul hârtiei învechite. Nu vreau să mă las pradă somnului, toate simţurile îmi sunt copleşite şi gândurile au primit concediu de odihnă. Poftele mele senzoriale pălesc sub greutatea pleoapelor… mă simt din ce în ce mai greu… balansul hamacului îmi seamănă acum cu dansul unei barci leneşe pe valuri line… mă las purtat spre larg… şi adorm dus………….

Despre discriminare

17 March, 2016

Sunt un bărbat, alb, creștin, heterosexual și aparțin naționalității majoritare dintr-o țară europeană. Am foarte multe motive să mă consider un tip al naibii de norocos. Toată viața am trăit într-un confort al aparteneței by default la majoritatea majorităților. Dacă nu v-ați convins, recitiți în gând dar în opoziție de sensuri enumerarea din prima propoziție.

Ca să completez într-o notă subiectivă descrierea de mai sus, mă consider un tip cu precădere tolerant care acceptă de obicei fără grimasă orice diferență de culoare a pielii, aspect, orientare religioasă, sexuală, etc. Am scăpări, ca probabil mulţi alţii care mă fac să mă-ntreb – ce anume ne împinge să discriminăm cu vorba, cu fapta sau cu gândul?

Acum câțiva ani, trecând pe lângă hotelul Hilton (fost și actual Athénée Palace) am remarcat ceva ieșit din comun. În fața ușilor rotative de la intrare, îmbrăcat în uniformă de lobby boy și atent îngrijit era un bărbat negru. Pe moment, dar ce zic eu pe moment, și acum!, primul gând care-mi vine în minte este că managementul hotelului de 5* a speculat o “tradiție” din perioada colonială și a ales un bărbat de culoare care să-i întâmpine pe business-men-ii preponderent albi în holul hotelului. Asta pentru a le induce la un nivel de nerostit sentimentul de superioritate. Asta are cel mai mult sens în mintea mea! Alte răspunsuri de genul – pură coincidență, bărbatul negru trebuie să fi fost cel mai calificat pentru job, sau – un manager de HR cu rude în Africa să fi angajat pe românește o rudă îndepartată – le găsesc doar gânduri secundare care vor să salveze cu forța aparențele. Și când forțezi cu orice preţ anti-discriminarea, nu faci decât să accentuezi diferențele.

Acest episod care ar putea friza lejer rasismul în ochii puritanilor, mă conduce către un răspus: diferențele rasiale și consecințele lor sunt date de către un raport inegal de forțe care se cere reconfirmat sau reglat. Ce vreau să spun cu asta, negru pe alb? Că Albul care a cam scris istoria de la antichitate încoace și a avut atât inteligența cât și resursele necesare să exploreze și să exploateze globul din colț în colț și-a construit un PR atât de beton, încât de bună vreme încoace Albul e sinonim cu Master. (paranteză: unui prieten de-ai mei care lucrează în Nigeria, angajații negri de pe șantier îl striga Master când ei vor de fapt să spună Mister)

Cam șubredă teoria, nu? Așa mă gândeam și eu… trebuie să mai fie ceva! Gândind doar în raport de care-pe-care sunt ușor de contrazis de către cititorii de culoare. Risc să fiu catalogat drept un alt alb snob care-și vede partea plină a istoriei.

Și-atunci răspunsul, privind situaţia din exterior, cred că stă în nefamiliaritate. Tindem să negăm, să respingem, să judecăm ce nu ne seamănă. Ca și cum esența tribului nostru e pusă în pericol în momentul în care intrăm în contact cu alte triburi și cu obiceiurile lor. Poate să fie felul evoluției de a ne planta în ADN o rezistenţă care să ne împiedice să încrucișăm rasele!? Suntem oare buni așa cum suntem, fiecare rasă, minoritate cu aptitudinile specifice culorii, tradiției și culturii ei încât amestecându-le n-am face decât să diluăm trăsăturile dominante?

Oricare ar fi răspunsul, până nu înțelegem că suntem toți (veniți dintr-) o apă și (ne ducem într-) un pământ, ne merităm soarta. Dumnezeu oricum ne iubește la fel pe toți, de ce să fim noi mai cu moț?

 

Numele meu este Cristian și sunt dependent de tehnologie. Am un telefon care știe să-mi spună câte grade vor fi mâine, laptopul mă salvează la orice întrebare iar televizorul cu conexiune la internet mă lasă să-mi fac singur programul în fiecare seară.

Cu bune și cu rele, relația om – device este o relație funcțională. Noi întrebăm, ele răspund. Noi cerem, ele ne oferă cu vârf și îndesat. Simplu, dar subiectiv. Pentru că pe nesimțite începem să interpretăm în același instrumentar de calcul ca și mașinile. Reducem totul treptat la cifre: 1 / 0 – adevarat/fals – bun/rău.

În mirajul vitezei cu care ni se livrează informația ni se induce o viteză de reacție direct proporțională. Totul este la îndemână și ni se cere să fim la fel de rapizi.

Spre exemplu – ni se pare foarte ușor să interpretăm un sistem de rating precum cel din cazul unităților turistice. Puși în fața unei mulțimi de opțiuni găsim salvator un astfel de instrument care ne servește cea mai deșteaptă opțiune fără mari bătăi de cap. Mai verificăm doar prețul în comparație cu bugetul disponibil și minimizăm riscul de a avea o vacanță eșuată mergând orbește pe mâna cifrelor livrate de niște oameni pe care nu-i cunoaștem și habar nu avem dacă împărțim gusturi asemănătoare.

Nu știu cine mai alege să vadă un film fără să-i verifice nota de pe imdb.com fie doar măcar să-și seteze undeva ștacheta așteptărilor. Greșit sau nu, acest sistem de evaluare ne scoate din postura celui care decide obiectiv și ne aruncă în plasa salvatoare a părerii majoritare. Intrăm atât de nonșalant în casta eșantionului reprezentativ și dăm credit notei afișate de mașina știe-tot. Or, se știe, fiecare dintre noi este unic, părerea noastră rar coincide cu părerea maselor. Și totuși…

Și totuși nu ratezi un articol care e shareuit de încă o mie de utilizatori. Nu contează cine-s ei, faptul că 1,000 de oameni au găsit textul interesant ne trezește un interes spontan și nerațional. Trebuie să fim în rând cu cei mulți așa că dăm click, parcurgem rapid pe diagonală textul, înțelegem câte ceva și suntem în temă. Caz încheiat. Scroll mai departe.

O pagină de facebook este cu atât mai credibilă și deci mai valoroasă cu cât are mai mulți adepți la numărul de likeuri. Cine stă să verifice cine sunt cei mulți care rezonează cu mesajul paginii? Poate 90% sunt conturi false din China – oricum e prea târziu, fenomenul de propagare tip avalanșă funcționează și cu siguranță va mai atrage destui adepți amețiți. OK, poate nu sunteți de acord cu mine, am exagerat și pot să vă înțeleg. Voi sunteți dintre cei care-și chibzuiesc bine adeziunea la grupuri. Dar gândind invers, cât interes vă trezește o pagină cu câteva likeuri și aproape zero engagement în comparație cu o pagină care duduie de commenturi?

Ierarhiile îndoielinice combinate cu marketingul speculativ ne intră pe sub piele și devenim o rotiță din mașina care amestecă datele, le aranjează frumos și ni le dă mai departe. Vorba aia veche care spune să nu judeci o carte doar după copertă este atât de depășită acum când viteza ne consumă timpul. Și o să intri într-o librărie și o să vrei titlul ăla care a mai fost cumpărat de încă 1,000,000 de oameni. Și chestia asta te face să crezi că trebuie să fie ceva de capul ei și o cumperi mulțumit știind că nici de data asta nu ai pierdut tren(d)ul.

Ce-o să spun mai jos e o sumedenie de adevăruri ușor remarcabile și pe alocuri dureroase. Pentru că nunta la noi nu e o simplă ceremonie, un ritual de trecere de la burlăcie la căsătorie. E un proiect stufos împănat cu stres si multă complezență dureroasă.

Pentru miri începe de a doua zi de când ea a zis “da”. Vestea se împrăștie repede. Viitorii invitați sunt ușor autiști la început, îi auzi vorbind evaziv în cercurile apropiate despre “o nuntă la anu’!” pe un ton resemnat care inspiră compasiune și viitoare socoteli financiare.
Primul croșeu pe care trebuie să-l încasezi cu zâmbetul pe buze este întâlnirea pentru a primi invitația. De-acolo ești pus la zid. Normal că te bucuri pentru cei doi, și “vai, cât vă reprezintă, foarte simpatic modelul pe care l-ați ales!”. Dar cartonașul ăla cu fonturi stupide și de multe ori ilizibile nu e decât biletul dus către inevitabil. O dată înmânat, ai 2 opțiuni: caută Motivul pentru care s-ar putea să nu ajungi și nu vrei să încurci cu un răspuns provizoriu. Și aici nu-i bai, pentru ca oricum ai negru pe alb tot ce n-ai fi vrut să știi, inclusiv deadlineul de confirmare și 2 numere de telefon pe care să le contactezi pentru un răspuns final. Ori zici “wow super” abia aştept… şi aştepti.

Fac un salt în timp şi ajung la ziua nunţii. Toate planurile puse la punct într-un an de pregătiri şi telefoane şi decizii şi bani aruncaţi in toate părţile se pot nărui dintr-o singură eroare. O floare nelalocul ei, un invitat întârziat, o domnişoară de onoare prost-dispusă, un fotograf fără baterii pot dărâma tot castelul de cărţi de joc aşezat cu rafinament şi multe compromisuri.

La biserică se ştie, vin doar familiile şi prietenii apropiaţi. Marea majoritate a invitaţilor dă skip la cel mai simbolic ritual al întregii zile. De ce oare? Păi pentru că petrecerea care urmează este deja un angajament ultra suficient în faţa mirilor încât ceremonia religioasă devine facultativă.

În timpul ăsta mirii sunt cu siguranţă cu mintea în altă parte. Poate mireasa se gândeşte dacă nu iese bine în poze. Mirele se gândeşte cum să evite cu privirea momentul penibil în care naşul trebuie să mai dea nişte bani oamenilor care ajută la buna organizare înăuntrul bisericii. Din proprie experienţă, e mai dureros sa dai bani preoţilor decât şpagă unui poliţist care-ţi flutură un proces verbal prin faţă. Dar toate astea sunt din nou secundare – ziua merge mai departe, cu slujba bună sau rea.

La restaurant e ultima milă de efort. Altă suită de clişee care devin şi mai greu de digerat cu cât vor bate la ochi ca un tic nervos orice efort al organizatorilor de a fi “altfel”. Altfel dar deloc diferit de la o nuntă la alta. O mică listă de trăsături comune pe care am vazut-o la cel puţin 90% din nunţile la care am mers:

Dansul mirilor – mereu stângaci şi forţat graţios.

Invitaţii pe care îi mirii îo văd pentru prima sau cel mult a doua oară în viaţă dar care au venit din o-bli-ga-ţi-e.

Domnişoarele de onoare care musai au un element decorativ în comun – dacă nu sunt îmbrăcate la aceeaşi culoare, sigur au o coroniţă, o brăţară sau un pantof asemănător.

Cavalerii de onoare care se bucură de ceva atenţie suplimentară faţă de ceilalţi invitaţi dar care la o ţigară discută discret “Băi în ce s-a băgat asta! Incredibil, nu credeam să-l văd vreodata la costum, mai mult să danseze vals sau ce mă-sa de Ceaicovschi au dansat ei acolo!”

Apropo de dans, în toată marea de invitaţi la fiecare nuntă la care am fost MEREU s-a găsit un cuplu care să dea ruşine la toţi ceilalţi pe ringul de dans. Şi te uiţi la ei, că-s mai în vârstă şi pot să danseze mai mult şi mai bine decât tine, şi-ţi dai seama că au 100 de nunţi experienţă avans, şi că tu n-o să fii niciodată ca ei şi mai bine te retragi cu alţii de teapa ta care din aceleaşi motive aleg să bea şi să fumeze de 4 ori mai mult decât ar face-o într-o seară normală de ieşit în oraş.

Si mireasa o să vină la mese şi o să insiste să veniţi pe ring, că de ce nu vă distraţi ce nu vă place? De fapt nu o interesează de tine, îi pasă doar să dea bine în pozele pe care le-a plătit cu o mie de euro. Aşa că o să vedeţi bisericuţe de invitaţi care anticipează insistenţele şi practic pleacă la o distanţă de siguranţă de la care doar o echipă de rugby îi mai pot face să se întoarcă pe ring.

Şi dintr-o obligaţie şi o bătaie de obraz într-alta se face ora 1 şi simţi că nu mai poţi să înduri. Aşa că va trebui să fii printre primii care pleacă. Dacă n-ai un alibi perfect – soţul muci, nevasta cu tocurile rupte, sau cel mai simplu un copil acasă la care trebuia să ajungi deja de o oră – eşti un începător care va trebui să mai stea cel puţin o oră dacă nu vrea să-şi pună în cap un cuplu nervos cu cearcăne asortate la sacoul negru.

Dacă se face 3, chiar şi atunci e greu să pleci. Pentru că urmează tortul. Şi o să se tragă de tine, ca e păcat – dacă tot ai stat până acum, încă o jumătate de oră? Dar jumătatea de oră se face o oră şi tu miroşi a fum şi ai transpirat de la repriza aia de dans în care s-au băgat toţi cei de vârsta ta care au revendicat ringul ocupat de folclorişti de cursă lungă. Şi mai mănânci friptura aia rece ca şi cum 3:30 în miezul nopţii e ora mesei pentru orice om normal. Şi trece şi asta, şi juri că nu mai faci, că prieteni-prieteni, dar puteam să fim prieteni şi fără sa dau attend la un maraton anormal de mâncare şi socializare. Şi te gândeşti ce bine de ăia care au plecat la 1. Mai mult ca sigur n-au nici un copil, au minţit ca să se scoată. Dar hai, acum, vine tortul şi scap!

Şi ca-n viaţă, trec toate. Şi ca-n viaţă, e mai greu decât te aşteptai. Dar gata, se pleacă. Fiecare trece cu pliculeţul pe la masa principală şi înmânează din nou ca pe o şpagă cinstită, o atenţie financiară îndelung discutată cu prietenii apropiaţi – “Care, cât daţi? – voi ştiţi cât e meniul la restaurantul ăsta?”. Vă zic cu mâna pe cocardă, singurul lucru mai greu de trăit decât oferirea darului este să-l primeşti. O jenă pe care doar o ureche culcată pe perna gândului că “aşa se face” te poate ajuta să o depăşeşti.

Şi pleci acasă cu ochii împăienjeniţi şi picioarele împleticite. E bătaie pe taxiuri. Se crapă de ziuă şi dai scroll pe facebook. Vezi poze si dai decline să ţi se posteze poze de la nuntă pe wall. Aştepţi cele 3 poze după ce ies “prelucratele” de la fotograf. Şi ajungi acasă, şi ştii că duminica e ca şi futută după o noapte băută şi pierdută în asemenea hal. Şi juri că nunta ta n-o să fie aşa!

Aşa zic toţi. Mai vedem!

V-ați întrebat vreodată la ce a servit pentru prima oară scrisul omului care s-a prins că un bețigaș ascuțit poate să lase urme durabile pe o plăcuță de lut? Vă spun eu – la contabilitate. Îl ajuta să țină contul numărului de animale, orelor de muncă, chestii de aritmetică primară. Mai târziu și-a dat seama că poate să reproducă ce vede în jur – poate vă amintiți desenele cu animale stilizate din peșteri – și mai apoi a încropit un alfabet. La ce l-a ajutat asta? Tot la comerț – putea să încheie învoieli. Și să scrie legi. Decalogic! Dar scrisul avea scopuri mai mari pe “țeavă”. Și a ajuns pe mâna oamenilor mai isteți care s-au prins că pot să-și noteze si să pastreze gândurile și toate chestiile mișto care le treceau prin minte pentru generațiile următoare. Și s-au suit și religiile în trenul ăsta! Alții au început să scrie din imaginație. Vă dați seama ce breakthrough!? Mai apoi oamenii și-au dat seama că pot să comunice la distanță. În toata secventa asta cea mai tare mi se pare testamentul. De orice fel – nu neapărat senso-stricto – mă refer și la operele care dăinuie autorului. Cam aici văd scopul cel mai înalt – de până acum – al scrisului. Nu spun că se va opri aici, ba dimpotrivă. Va urma.

Punct și de la capăt