Protected:

1 October, 2011

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Dutchii si Românii

26 March, 2009

Cine ar fi crezut ca romani odata ajunsi in Amsterdam ar fi capabili de comportament euro-exemplar? Unii vor fi contrariati, dar adevarul e ca:

Nu au vociferat in avion, nu au imitat discursul capitanului si nici nu au gesticulat apropouri corupte stewardezelor in timpul zborului. Odata aterizati nu s-au ingramadit la recuperat bagaje si nici nu le-a trecut prin cap sa mearga cu nasul in tren. De-asta si-au cumparat civilizat bilete si nu au ocupat locurile rezervate. Nu au facut tam-tam nici in tramvai si au fost cat se poate de discreti in ciuda bagajelor.

In hotel nu au facut galagie si nu au dat muzica tare cu geamul deschis. Nu au incalcat semnul de “fumatul interzis in camera”, deci nu au infundat instalatia din baie cu mucuri de tigara. Nu au furat nici un sapun si nu si-au sters adidasii cu prosopul. Nu au chemat alti romani in camera ca sa doarma pe bani mai putini si nu au fost atentionati in nici un fel de catre stafful hotelului. Nu au luat o extra portie de mic dejun pe furis la pachet, si din nou, nu au strecurat cutiute de gem pe degeaba de la bucatarie.

Nu au plecat niciodata din restaurant fara sa plateasca si nu au cantat pe strada la trompeta acompaniata de acordeon. Nu si-au scrijelit nici initialele in inimioare pe pomi si nici data vizitei pentru eternitate. Nu au mancat lebede de pe Amstel chiar daca erau la indemana, mai ales noaptea, saracele…

Nu au mancat seminte pe strada. Nici nu au aruncat gunoaie de vreun fel. Nu s-au scaldat si nu au facut nici concursuri de inot in rau. Nu au fluierat dupa blonde si nici nu au imbrancit biciclisti insistenti amenintandu-i cu moartea si ca vad ei pe dracul, mama lor de arieni spalaciti. Evident ca nu au violat nevinovate in legitima aparare, dar si asta e o surpriza pentru unii.

Nu au devastat pizzerii doar pentru ca se vorbea italiana inauntru. La muzeu nu au facut poze pe furis cu Rembrandt in ciuda interdictiei. Nu au cautat samanta de scandal daca au iesit noaptea in oras si nici nu au incercat sa vanda reviste gratis la semafor. Nu au furat nici un chilipir de pe strada si nici nu au luat oglinzile masinilor parcate drept suveniruri gratis la autoservire.

Nu au incalcat legea in nici un fel.

In rest au facut cam totul.

Bunul simţ este un tanar de 25 de ani. A terminat Facultatea de Bune Maniere magna cum laudae si este licentiat in Politete Generala. Lucrarea lui de diploma are titlul Curiozitate si Intimitate intre Semeni. Urmeaza specializarea pentru un viitor doctorat in Detalii.
Prietenii lui cei mai buni sunt oamenii care vorbesc in soapta cand in jur este liniste, cei care nu-si intrerup interlocutorii in timpul dialogului si oamenii care nu intarzie la intalnire.
Are o memorie buna, retine zilele de nastere si evenimentele importante care-i privesc pe cei din jur. Este modest si vorbeste rar despre sine. Incearca sa pastreze conversatia la un subiect de interes comun participantilor si in general evita discutiile despre cei absenti. Tot el se abtine sa spuna lucrurile pe sleau. E timid dar sincer. Nu rade zgomotos. Isi felicita adversarul indiferent de rezultat. Zambeste cand saluta persoane cunoscute si nu face complimente gratuite.
Nu claxoneaza in trafic si nu da flashuri la semafor. Este natural in gesturi si stie sa danseze. Nu este insistent. Stie sa foloseasca tacamurile la restaurant si nu a uitat niciodata sa-si opreasca telefonul la teatru. Are mereu servetele la el. Face cadouri surpriza si nu minte decat cand este de bun-simt.

Il vezi rar pe strada. Se pierde in aglomeratiile de oameni care se grabesc din inertie. Iar el e genul de om care isi ia ragaz intre o treaba si alta. Nu alearga de colo colo bezmetic ca tine si ca mine. Valorile lui nu au fost alterate de trenduri iar gesturile lui vor fi mereu actuale, indiferent de ce dicteaza distorsionat societatea.

Va imbatrani frumos.

Fotografia ca trip II

2 February, 2009

Simt ca ma sufoc cand nu am suficienta lumina. Si blitzul e doar ca o doza homeopatica de adrenalina in intuneric.

De-asta astept vara, astept zilele lungi, lumina care contureaza trasaturi sau care arde si la 1/1000, astept Soarele generos chiar si cu diafragmele inchise.

Astept revansa culorilor dupa sezonul tern in griuri care desatureaza natural aproape orice compozitie cromatica.

Astept insetat cascadele de lumini, astept dupa-amiezele cu umbre lungi si galbenuri calde pe ziduri.

Astept lumina ca un credincios, ratacit prin agoniile cenusiului difuz. Astept sharpul direct din aparat fara interventii software neortodoxe.

Pana atunci vegetez limitat fotosintetic la f 3.5 si imping zgomotos ISOurile la extrem.

——

ianuarie, februarie 2009

Daca doriti sa revedeti

11 January, 2009

Doua abordari diametral opuse asupra a doua insticte primare: dragostea si frica. Ambele studiate in detaliu, fiecare folosindu-se la maxim de instrumente aferente genului: lacrimi, turbare, emotie, dans, erotism, grohaituri, sange. Ca intr-un ring de box, dragostea intr-un colt, frica in celalalt, cele doua filme vin si pocnesc publicul in moalele capului. Pentru ca nici unul nu are cea mai mica intentie de inteligenta. Sunt doua performante cinematografice in care privitorul este un cobai al reactiilor firesti: compasiune si teama.

Quarantine cu un abuz monstruos de elemente horror m-a tinut tintuit ca intr-un carusel subred. Seven Pounds cu aceasta calitate de a fi cu usurinta previzibil si suprasaturat in clisee gretoase a fost o plimbare romantica cu barca in Herastrau pe o ploaie torentiala de vara. Doua calatorii de care puteam sa ma dispensez fara sa clipesc.

Continui. Ambele filme au in comun mediocritatea self-sufficient a unui scenarist care „da lovitura” cu o idee pe care o impopotoneaza cu brizbrizuri nule ca aport calitativ. Nu depasesc ca si concept ideile unui oracol lacrimogen (SP) respectiv a unui licean teribilist in cautare de afirmare in curtea scolii(Q). Licean cu o definitiva corijenta pe vara la logica si psihologie. Nu intru in detalii, pentru ca sunt al naibii de nesimnificative, si va promit ca le veti fi vazut deja in prea multe alte scene audio-vizuale din jur. Pornind de la Surprize-surprize si terminand cu razboiul din Irak, Golf si Stirile de la ora 5. Chiar asa, cele 2 scremeri cinematografice sunt biete repuneri in scena a emotiilor pe care ni le fura zilnic televizorul. Fie ca este empatia supta cu siringa la Din dragoste sau Iarta-ma, fie groaza inspirata de calupurile No comment ale CNN din Fasia Gaza colt cu Ierihon.

Si poate daca nu s-ar fi brodit amandoua in acelasi week-end as fi reusit sa tac. Dar coincidentele trebuiesc semnalate.
Ochi pentru ochi, zic.

Fotografia ca trip

3 January, 2009

Ma numesc Cristian si prima oara cand am realizat ca tin in maini un aparat de fotografiat aveam 6 ani. Era un aparat rusesc rudimentar si paradit. Cu cel bun se juca doar tata pana cand l-a stricat si a sfarsit in cutia cimitir sus pe sifonier.

Dupa 18 ani de asteptare, Cineva face rost de un Olympus C 200. Suntem in 2004 si chiar daca eram constienti ca exista tehnologie mult mai, nu-i asa, avansata, cei 2.1 megapixeli erau lumea. Fotografiam tot ce ne inconjoara, fara mult discernamant, ducand la extrem notiunea de „point and shoot”. Si doar atat.

Cu toate inconvenientele lui, acest mic Olympus cu slide in fata obiectivului are meritul de fi deschis orizonturi. Si asa am facut cunostinta in 2006 cu Sony H2. Saltul a fost enorm. Multumita lui am crescut experimentand si tot cu el am facut primele fotografii demne de portofoliu.

In 2007 (ar fi cam 20 de ani de la experienta lipsa cu cel rusesc) imi cumpar un deja familiar Sony H2. Pana in 2008 cand imi atarn de gat un Canon 400D. Asa arata cronologic intalnirea mea hardware cu fotografia. Intalnirea discreta, pe trepte de intelegere, nu se mai separa insa pe modele de aparat.

Cand am inceput sa-mi dau seama despre ce ar putea fi vorba gravitam in 3D si cautam obsesiv acel punct de statie din jurul subiectului care mi-ar fi facut unica fotografia. De aici si taglineul “chestie de perspectiva”. Observ acum atentia de odinioara vizavi de compozitie si inclinatia catre abstract. Huleam cliseul „omul potrivit la locul potrivit” spunand ca oricine poate obtine acea fotografie geniala atat timp cat decorul e de la sine ofertant. De aici ideea ca meritul mai mare nu trebuie sa revina celui care surprinde un singur sunet dintr-o simfonie, ci anume celui care gaseste exclamatia intr-o scena aparent muta.

Intre timp ideile s-au schimbat si acum sunt fidel notiunii lui Henri Cartier-Bresson – the decisive moment. Mediul cel mai fertil in asemenea momente este strada, locul unde imi place sa cutreier nestingherit in expeditii spontane, mediu care are intotdeauna ceva de oferit, doar sa poti sa intuiesti acea fractiune unica. Diferenta de la „chestie de perspectiva” la „aici si acum” e tocmai dimensiunea lui „acum” – timpul.

Insa indiferent de etapa, fotografia ramane un instrument al obiectivitatii. Si tocmai ca exprimare a sinceritatii maxime, inca imi doresc sa fotografiez oameni plangand. Sau poate, de ce nu, un decisive moment cu Turnul Eiffel in clipa in care unul dintre picioare cedeaza si intreg scheletul se arcuieste treptat pana la prabusire. Tripuri si tripuri…

(vor urma)

…Andreea?!?

22 December, 2008

Andreea, gazda noastra din aceasta seara locuieste la numarul 52 impreuna cu sotul, cei doi copii si cu ceilalti ai casei.

La poarta ne intampina Gabi, o domnisoara exagerat de atenta si de aici mai putin naturala. Suntem cei mai punctuali si ca atare primim cateva minute de exclusivitate, inclusiv o vizita la etaj unde Violeta isi repetă primii pasi. Ne intoarcem la parter pe notele unei conversatii de salon. Schimbam cateva cuvinte cu Codruţa si Despina, doua partenere ale gazdei. Facem cunostinta apoi si cu baiatul din bucatarie care ne serveste cu niste suc de portocale combinat cu o doza responsabila de Campari. Ne intretinem copios cu Ioana cu care ne intindem si la o tigara – doua. Pe rand apar Ilie impreuna cu sotia si cele doua fete apoi chiar si Radu, singur si stingher am zis eu, dar sigur pe el si disponibil. Numarul de copii rivalizeaza cu cel al adultilor cand apare si cealalta Andree cu Alexandre, bineinteles escortati de cei doi copii din dotare.

Andreea noastra este sincera si vizibil emotionata cand vorbeste despre familie. Nu mai incape indoiala. Multumeste respectuos celor care sunt prezenti si in loc sa nominalizeze persoanele care i-au fost de mare ajutor si sprijin, prefera sa le fixeze diplomatic cu privirea. Discursul este familial si succint. Apoi muzica de fundal, un CD cu craciunisme americane, isi recapata volumul. Noi mai schimbam mai o vorba, mai o informatie cu Mihaela, project manager pe o campanie de binefacere in care este implicata si Andreea.

Dupa doua ore deja de la sosire ne luam inima in dinti, hainele din cuier si spunem la revedere. Totul se petrece sub auspiciile politetei firesti. De la inaltimea prestantei ei Andreea ma surprinde din nou cu cate un sarut plasat pe fiecare dintre obraji. Nu e usor sa parasesti salonul calduros imbimbat discret cu parfumuri fine, mai ales ca multi dintre invitati nici nu aparusera inca. Portarul in papuci de casa e absent de la iesirea noastra din scena asa ca tot Gabi ne conduce la poarta.

Sfarsit

multumiri Rucsandrei pentru regia unei seri memorabile

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.