Dutchii si Românii

Cine ar fi crezut ca romani odata ajunsi in Amsterdam ar fi capabili de comportament euro-exemplar? Unii vor fi contrariati, dar adevarul e ca:

Nu au vociferat in avion, nu au imitat discursul capitanului si nici nu au gesticulat apropouri corupte stewardezelor in timpul zborului. Odata aterizati nu s-au ingramadit la recuperat bagaje si nici nu le-a trecut prin cap sa mearga cu nasul in tren. De-asta si-au cumparat civilizat bilete si nu au ocupat locurile rezervate. Nu au facut tam-tam nici in tramvai si au fost cat se poate de discreti in ciuda bagajelor.

In hotel nu au facut galagie si nu au dat muzica tare cu geamul deschis. Nu au incalcat semnul de “fumatul interzis in camera”, deci nu au infundat instalatia din baie cu mucuri de tigara. Nu au furat nici un sapun si nu si-au sters adidasii cu prosopul. Nu au chemat alti romani in camera ca sa doarma pe bani mai putini si nu au fost atentionati in nici un fel de catre stafful hotelului. Nu au luat o extra portie de mic dejun pe furis la pachet, si din nou, nu au strecurat cutiute de gem pe degeaba de la bucatarie.

Nu au plecat niciodata din restaurant fara sa plateasca si nu au cantat pe strada la trompeta acompaniata de acordeon. Nu si-au scrijelit nici initialele in inimioare pe pomi si nici data vizitei pentru eternitate. Nu au mancat lebede de pe Amstel chiar daca erau la indemana, mai ales noaptea, saracele…

Nu au mancat seminte pe strada. Nici nu au aruncat gunoaie de vreun fel. Nu s-au scaldat si nu au facut nici concursuri de inot in rau. Nu au fluierat dupa blonde si nici nu au imbrancit biciclisti insistenti amenintandu-i cu moartea si ca vad ei pe dracul, mama lor de arieni spalaciti. Evident ca nu au violat nevinovate in legitima aparare, dar si asta e o surpriza pentru unii.

Nu au devastat pizzerii doar pentru ca se vorbea italiana inauntru. La muzeu nu au facut poze pe furis cu Rembrandt in ciuda interdictiei. Nu au cautat samanta de scandal daca au iesit noaptea in oras si nici nu au incercat sa vanda reviste gratis la semafor. Nu au furat nici un chilipir de pe strada si nici nu au luat oglinzile masinilor parcate drept suveniruri gratis la autoservire.

Nu au incalcat legea in nici un fel.

In rest au facut cam totul.

Fotografia ca trip II

Simt ca ma sufoc cand nu am suficienta lumina. Si blitzul e doar ca o doza homeopatica de adrenalina in intuneric.

De-asta astept vara, astept zilele lungi, lumina care contureaza trasaturi sau care arde si la 1/1000, astept Soarele generos chiar si cu diafragmele inchise.

Astept revansa culorilor dupa sezonul tern in griuri care desatureaza natural aproape orice compozitie cromatica.

Astept insetat cascadele de lumini, astept dupa-amiezele cu umbre lungi si galbenuri calde pe ziduri.

Astept lumina ca un credincios, ratacit prin agoniile cenusiului difuz. Astept sharpul direct din aparat fara interventii software neortodoxe.

Pana atunci vegetez limitat fotosintetic la f 3.5 si imping zgomotos ISOurile la extrem.

——

ianuarie, februarie 2009

Daca doriti sa revedeti

Doua abordari diametral opuse asupra a doua insticte primare: dragostea si frica. Ambele studiate in detaliu, fiecare folosindu-se la maxim de instrumente aferente genului: lacrimi, turbare, emotie, dans, erotism, grohaituri, sange. Ca intr-un ring de box, dragostea intr-un colt, frica in celalalt, cele doua filme vin si pocnesc publicul in moalele capului. Pentru ca nici unul nu are cea mai mica intentie de inteligenta. Sunt doua performante cinematografice in care privitorul este un cobai al reactiilor firesti: compasiune si teama.

Quarantine cu un abuz monstruos de elemente horror m-a tinut tintuit ca intr-un carusel subred. Seven Pounds cu aceasta calitate de a fi cu usurinta previzibil si suprasaturat in clisee gretoase a fost o plimbare romantica cu barca in Herastrau pe o ploaie torentiala de vara. Doua calatorii de care puteam sa ma dispensez fara sa clipesc.

Continui. Ambele filme au in comun mediocritatea self-sufficient a unui scenarist care „da lovitura” cu o idee pe care o impopotoneaza cu brizbrizuri nule ca aport calitativ. Nu depasesc ca si concept ideile unui oracol lacrimogen (SP) respectiv a unui licean teribilist in cautare de afirmare in curtea scolii(Q). Licean cu o definitiva corijenta pe vara la logica si psihologie. Nu intru in detalii, pentru ca sunt al naibii de nesimnificative, si va promit ca le veti fi vazut deja in prea multe alte scene audio-vizuale din jur. Pornind de la Surprize-surprize si terminand cu razboiul din Irak, Golf si Stirile de la ora 5. Chiar asa, cele 2 scremeri cinematografice sunt biete repuneri in scena a emotiilor pe care ni le fura zilnic televizorul. Fie ca este empatia supta cu siringa la Din dragoste sau Iarta-ma, fie groaza inspirata de calupurile No comment ale CNN din Fasia Gaza colt cu Ierihon.

Si poate daca nu s-ar fi brodit amandoua in acelasi week-end as fi reusit sa tac. Dar coincidentele trebuiesc semnalate.
Ochi pentru ochi, zic.

Fotografia ca trip

Ma numesc Cristian si prima oara cand am realizat ca tin in maini un aparat de fotografiat aveam 6 ani. Era un aparat rusesc rudimentar si paradit. Cu cel bun se juca doar tata pana cand l-a stricat si a sfarsit in cutia cimitir sus pe sifonier.

Dupa 18 ani de asteptare, Cineva face rost de un Olympus C 200. Suntem in 2004 si chiar daca eram constienti ca exista tehnologie mult mai, nu-i asa, avansata, cei 2.1 megapixeli erau lumea. Fotografiam tot ce ne inconjoara, fara mult discernamant, ducand la extrem notiunea de „point and shoot”. Si doar atat.

Cu toate inconvenientele lui, acest mic Olympus cu slide in fata obiectivului are meritul de fi deschis orizonturi. Si asa am facut cunostinta in 2006 cu Sony H2. Saltul a fost enorm. Multumita lui am crescut experimentand si tot cu el am facut primele fotografii demne de portofoliu.

In 2007 (ar fi cam 20 de ani de la experienta lipsa cu cel rusesc) imi cumpar un deja familiar Sony H2. Pana in 2008 cand imi atarn de gat un Canon 400D. Asa arata cronologic intalnirea mea hardware cu fotografia. Intalnirea discreta, pe trepte de intelegere, nu se mai separa insa pe modele de aparat.

Cand am inceput sa-mi dau seama despre ce ar putea fi vorba gravitam in 3D si cautam obsesiv acel punct de statie din jurul subiectului care mi-ar fi facut unica fotografia. De aici si taglineul “chestie de perspectiva”. Observ acum atentia de odinioara vizavi de compozitie si inclinatia catre abstract. Huleam cliseul „omul potrivit la locul potrivit” spunand ca oricine poate obtine acea fotografie geniala atat timp cat decorul e de la sine ofertant. De aici ideea ca meritul mai mare nu trebuie sa revina celui care surprinde un singur sunet dintr-o simfonie, ci anume celui care gaseste exclamatia intr-o scena aparent muta.

Intre timp ideile s-au schimbat si acum sunt fidel notiunii lui Henri Cartier-Bresson – the decisive moment. Mediul cel mai fertil in asemenea momente este strada, locul unde imi place sa cutreier nestingherit in expeditii spontane, mediu care are intotdeauna ceva de oferit, doar sa poti sa intuiesti acea fractiune unica. Diferenta de la „chestie de perspectiva” la „aici si acum” e tocmai dimensiunea lui „acum” – timpul.

Insa indiferent de etapa, fotografia ramane un instrument al obiectivitatii. Si tocmai ca exprimare a sinceritatii maxime, inca imi doresc sa fotografiez oameni plangand. Sau poate, de ce nu, un decisive moment cu Turnul Eiffel in clipa in care unul dintre picioare cedeaza si intreg scheletul se arcuieste treptat pana la prabusire. Tripuri si tripuri…

(vor urma)

…Andreea?!?

Andreea, gazda noastra din aceasta seara locuieste la numarul 52 impreuna cu sotul, cei doi copii si cu ceilalti ai casei.

La poarta ne intampina Gabi, o domnisoara exagerat de atenta si de aici mai putin naturala. Suntem cei mai punctuali si ca atare primim cateva minute de exclusivitate, inclusiv o vizita la etaj unde Violeta isi repetă primii pasi. Ne intoarcem la parter pe notele unei conversatii de salon. Schimbam cateva cuvinte cu Codruţa si Despina, doua partenere ale gazdei. Facem cunostinta apoi si cu baiatul din bucatarie care ne serveste cu niste suc de portocale combinat cu o doza responsabila de Campari. Ne intretinem copios cu Ioana cu care ne intindem si la o tigara – doua. Pe rand apar Ilie impreuna cu sotia si cele doua fete apoi chiar si Radu, singur si stingher am zis eu, dar sigur pe el si disponibil. Numarul de copii rivalizeaza cu cel al adultilor cand apare si cealalta Andree cu Alexandre, bineinteles escortati de cei doi copii din dotare.

Andreea noastra este sincera si vizibil emotionata cand vorbeste despre familie. Nu mai incape indoiala. Multumeste respectuos celor care sunt prezenti si in loc sa nominalizeze persoanele care i-au fost de mare ajutor si sprijin, prefera sa le fixeze diplomatic cu privirea. Discursul este familial si succint. Apoi muzica de fundal, un CD cu craciunisme americane, isi recapata volumul. Noi mai schimbam mai o vorba, mai o informatie cu Mihaela, project manager pe o campanie de binefacere in care este implicata si Andreea.

Dupa doua ore deja de la sosire ne luam inima in dinti, hainele din cuier si spunem la revedere. Totul se petrece sub auspiciile politetei firesti. De la inaltimea prestantei ei Andreea ma surprinde din nou cu cate un sarut plasat pe fiecare dintre obraji. Nu e usor sa parasesti salonul calduros imbimbat discret cu parfumuri fine, mai ales ca multi dintre invitati nici nu aparusera inca. Portarul in papuci de casa e absent de la iesirea noastra din scena asa ca tot Gabi ne conduce la poarta.

Sfarsit

multumiri Rucsandrei pentru regia unei seri memorabile

Cristi Brancu trebuie sa moara*

Cristi Brancu este unul dintre parintii murdari ai paparazzismului din Romania. Prima si perpetua amintire pe care o am vizavi de individ e veche de cativa ani si apare cu el, calare pe porcul alb al libertatii de exprimare militand pentru implicarea presei in viata privata a “personalitatilor”. Un fel de, esti vedeta, asuma-ti statutul si asteapta-te sa ne gasesti la tine in dormitor ca sa inregistram si apoi sa scuipam in ziare tot ce faci.

Sa ne intelegem, fenomenul paparazzi este reversul pornografiei. Diferenta este doar punctul de statie. Pornografia este 1st person iar paparazzia e 3rd person. Paparazzoul este voyeur, ceea ce ma face sa ma intreb care dintre meserii este mai bolnava…

Oricum am privi, ambele se invart in cercurile intime ale persoanei, doar ca pornografia este de la sine agreata de cei implicati, pe cand a doua e un fel de stricaciune a curiozitatii bolnave a maselor. Paparazzoul devine si mai gretos cand isi imbalsameaza intreprinderea in mantia alba a libertatii de exprimare. Cand exact aceasta institutie bolnava impune vedetelor o viata personala vizibila ca o contraoferta la optiunea urmaririi obsedante a fiecarei miscari. Ei premiaza acele persoane care “nu s-au ferit de ochii insistenti ai jurnalistilor(!?!??)” si ii condamna pe cei care nu isi spala cearsafurile in gura ziaristilor varsatori de senzational.

De ce tocmai Cristi Brancu? Pentru ca este viu si prea prezent. Astazi a murit Ștefan Iordache. Antena 2 a gasit nelipsita o interventie a imundului, chipurile unul dintre ultimii intervievatori ai raposatului. Primind cuvantul a inceput sa latre ca la comanda, lectii de viata. Inspirat de anvergura personalitatii lui Ștefan Iordache, Brancu a inceput sa paseze invatamintele maestrului catre ascultatori. “Ca de obicei, regasim o valoare dupa ce o pierdem”, râgâia clișeistic Brancu, acest conductor care tragea semnalul de alarma vizavi de mediocritatea pe care actorul o observa si o condamna societatii. “Macar acum sa invatam ceva!” a concluzionat interlocutorul de la Antena 2. El, care se hraneste cu poftă din chilotii “colegilor de breasla” era astazi purtatorul de cuvant al sentintei postume a lui Ștefan Iordache. Nimic mai scarbos.

Un popor care isi pierde reperele este de fapt o liota in deriva. Cristi Brancu este unul dintre pilonii care sustin aceasta ratacire in mediocritate, in schiopatare intelectuala si valorica. De aceea este necesar ca el sa moara. Lista va continua, dar e nevoie de un precedent, iar dorinta mea il nominalizeaza pe el cap de lista. Apropo, cârcotașii mai exista?

___

*moarte mediatica, bineinteles, echivalentul disparitiei cat mai definitive din orice interventie publica

… eventual

Brucan

Zilele astea, Batman – The Dark Knight a ajuns imediat pe primul loc in topul imdb. Chestia asta a creat ceva valuri, si ma gandesc acum… 00:37 / 24 iulie 2008 daca nu cumva toata miscarea este o subtil-geniala manevra promotionala.

Nu e deloc deplasat sa presupui ca 1oo si ceva de mii de utilizatori au fost “cumparati” sa voteze maxim anume filmul cu pricina.

Asta declar eu acum. Viitorul sa confirme. Istoria sa ma judece.

Dan Puric si Noi

• “Actor, regizor, om de teatru…”

Ne-am intalnit la el Acasa – intr-o sala de repetitii din subsolul TNB. Un mediu subversiv propice actului creator intr-o forma hibrida. Teatrul prinde contur si mesaj prin semne. Dan Puric “spune” prin gesturi. De la soapte la hohote de ras, de la aluzii fine la strigate dramatice, toate miscarile sunt minutios orchestrate pana la detaliu. Atat interpretii cat si Dirijorul insista sa ne educe sa vedem dincolo de detaliile de fatada. Pentru ca ei vorbesc despre “Noi”, asa cum suntem, de la suprafata pana in intimitate.

• “…un marturisitor”

Dan Puric vorbeste si prin cuvant. Un cuvant sincer, nefabricat, izvorat dintr-o curatenie sora cu copilaria. Discursurile sale sunt des tangente la Esential. Uneori ti se pare ca l-ai mai auzit rostind ceva asemanator, dar el nu face decat sa imprumute crampeie de Adevar pentru a-si demonstra credinta cu o precizie aproape stiintifica.
Dan Puric se inalta pe mostenirea unor recunoscuti ganditori din sfera patriotismului crestin. Radacinile lui adanc ancorate in Neam se intersecteaza cu numele lui Iorga, Nae Ionescu, Parintele Cleopa, Mircea Vulcanescu, Petre Tutea. Raportarile lui la suita contemporana de elita culturala sunt aproape nule. Acest rezultat ii reconfirma unicitatea in peisajul actual, cel putin la nivel de idee si discurs. Puric este un veritabil si eficient continuator al lui Tutea. Legatura dintre cei doi nu este una de tipul maestru-ucenic (vezi relatia Noica – Liiceanu/Plesu). Cei doi se regasesc atemporal la nivel de concept pe taramul Adevarului.

Cu toate ca este angrenat intr-o Romanie mult prea actuala, Puric isi transmite mesajul prin mijloace mult mai discrete decat par la prima vedere. Prelegerile lui au aer de predici iar emisiunile TV pe care (pe buna dreptate!) le monopolizeaza sunt cotate ca favorite dinainte de genericul final. Dan Puric este, in istoria Romaniei “europene”, cavalerul Cuvantului mai presus de vorbe.

Iar daca istoria ne mai suporta suficient, ma vad peste, sa zicem 23 de ani, amintind cu mandrie ziua cand l-am intalnit personal pe Dan Puric.

Avea doar 49 de ani …

Intâlnire de gradul 1,50*

Ion Cristoiu merge gârbovit si imi ajunge pana la barbie. M-a depasit doar la viteza. Cred ca avea intalnire cu Gâdea.

*metri

Absint

Este exact cum se vorbeste – o licoare otravitoare, un medicament sinucigas psihic. Si functioneaza.

Am baut absint alaltaieri. Chestie de conjunctura. Pe moment nimic. Dar aseara i-am vazut. In vis, ce-i drept, dar i-am vazut. Un stol de pinguini la coltul blocului meu. In zbor. La inceput credeam ca sunt delfini (ceea ce ar fi fost CULMEA! pentru ca delfinii nu sunt pasari). Aveau un zbor relaxat, firesc. Unii dadeau sa aterizeze undeva dupa coltul blocului asa ca n-am putut sa-i observ mai departe.

PS: Azi am vazut-o pentru prima oara in viata pe femeia din spatele lui “Fiaaaaaaaaareee`eeeechi `ããããm!“. Nu cred ca sunt mai multe pentru ca aud mereu aceeasi voce. Ma rog, or fi vreo castã de clone care numai asta stiu sa spuna si o fac identic, perfect. Ideea e ca astazi am trecut pe langa una dintre ele. Sincer – nu am vazut-o tipandu-si strigatul. Dar dupa ce am auzit-o m-am uitat atent la ea doar-doar oi vedea-o pronuntand. A tacut mâlc. Ceea ce ma duce cu gandul ca poate au alta tehnicã. Poate “tipã” prin concentrare. Nu cu vocea. Cu mintea! Ar fi interesant de studiat. Le vedeam lejer pe rug pe vremea Inchizitiei. Acum, maxim la o encefalograma unde le-ar studia impulsurile neuronale iesite din comun.

Data viitoare traversez.