Tag 8

Drepti la ora 9. Azi suntem contracronometru. Si vrem sus. La 12 suntem la baza Domului. 150? Cam asa… mai precis 157. Metri pana sus. Scarile sunt inguste si in spirala. Facem prima pauza langa clopot. Continuam pana la urmatoarea platforma si orizontul se largeste treptat. Sunt nori si pentru prima oara imi pasa. Mai sus. Alte scari. In jur ingeri pazitori. La inaltimea asta cred si eu …

De sus de tot se vede orasul cu Rinul mai mare ca oricand. Il prefer totusi de jos. Cu o fisa scrutam prin lunete departarea – o fabrica, niste nori, sau, indiscreti, apropierea – o cladire de birouri, niste oameni la pauza de tigara pe terasa unei cladiri. Nu stam mult si pornim inapoi catre pamant. Pe scari prindem un ambuteiaj cu o supraponderala care ar fi trebuit sa-si inchirieze tot turnul numai pentru ea. Zidurile vorbesc despre trecut: Cutarica din Bolivia – 2003, Cutaroi – Franta – 1997. Mariana + Pavel au scris si ei istorie pe peretii de aici.

Ne tragem sufletul pe o bancuta de rugaciune. Doar de oboseala, nu si de pacate.

Ma despart cu greu de centrul Kolnului. Fac ultimele poze la Friesenplatz. Un nene imi face cu mana. Nu are de unde sa stie. Sfarsim ca de obicei in metrou. Oftez.

…

E 22:08 ora Romaniei. Sunt in avion in mijlocul unor turbulente. Asa a numit stewardeza cea inalta si bruneta situatia prin care trecem. As vrea sa-i vad fata cand pierdem altitudine. Oare ar mai zambi asa cum a fost programata? Sper sa nu aflu. Pe geam e noapte. Lumea nu s-a culcat – vad luminile oraselor aprinse. Hopa! De data asta s-a miscat mai serios. Pana nu cade cutia de cola de pe masuta nu ma alarmez. Vreau un radar. Trecem peste orase si vreau sa stiu unde suntem. Ha ha… in fata se aud pungi fosnind. Cutia de cola rezista la inca o repriza de trepidatii. Stewardeza la fel. In fata, cea mai in varsta dintre ele vorbeste la telefon. Pe cine suna la ora asta? Poate face rezervare pentru vreo aterizare fortata. Acum le-au trimis din nou pe stewardezele tinere sa ne linisteasca cu priviri galese. Aia mica m-a rugat sa ridic masutele. De ce? Chipurile aterizam in 20 de minute… dar de ce au stins lumina?? Nu e chiar totul in regula. Batrana iar da telefoane si repeta mesajul, deloc incurajator, cu centurile de siguranta. Imi imaginez un alt mesaj, pe acelasi ton reconfortant: “Va rugam sa va legati centurile si sa spuneti ultima rugaciune in soapta. Va multumim.” Capitanul Dumitru face viraje indraznete cu pretul infundarii urechilor pana la limita durerii. Luminile oraselor devin globulete. Pierdem altitudine controlat. Ar fi culmea sa ne prabusim patriotic in Romania. Ne asumam pozitiile de aterizare. Vad strazi, masini, o benzinarie, Statuia Libertatii(??), aeroportul… Cutia de cola a cazut. Ma alarmez. S-a terminat.

Tag 7

Plecam cu gandul sa urcam in Dom. Ni se reteaza elanul – pe 6 septembrie turnul este inchis. E si maine o zi. Ne rezumam la un pranz copios “gebildet in Deutschland” - Haxe. O bucata de porc mutant (schwein), cu varza (krautz) si piure de la plic (plicken piureen). Nu reusesc sa dovedesc monstrul.

De la Rin, pe jos prin frumosul oras la orele dupa-amiezii. Nu imi e usor sa ignor kiosk-urile cu nimicuri.

Ajungem acasa o data cu oboseala. Nu ma simt apt pentru o iesire in oras. Ceea ce nici nu facem. Stam in schimb, in gradina pe iarba, ca niste gargoyle de piatra. Timpul se scurge mai lent. Dupa o ora de vegetare ne trazneste foamea. Inca o runda de mancare nemteasca – hamburgeri … de la Mc Donald’sul de peste drum. Zabovim pret de doua portii si incheiem ziua cu ganduri mari pentru maine.

Tag 6

Supermarketul din apropiere rivalizeaza la dimensiuni si oferta cu orice Carfur din Romania. Aici insa nu am vazut nici aglomeratia, nici cosurile cu gramezile halucinante de alimente. De parca s-ar pregati fiecare zilnic de un razboi nuclear.

La pranz, luam din nou la picior centrul comercial. Ce sa fac? In Bucuresti e o tortura. Consumam resurse serioase. Si nu vreau sa vorbesc despre asta!

Seara ne plimbam prin Koln. De la Friesenplatz (pe colt e o filiala Commerzbank AG). Luam o pauza la iarba verde langa o biserica ferita. E 21:18. Putina lume pe strazi. In aer fum si ceata. Urmatoarea destinatie e All Bar One, o terasa cu chelneri deranjant de amabili. Plecam, mai facem o oprire si apoi ajungem intr-un bar pustiu cu specific britanic. Vedem `la vie en rouge´.

Inainte de ultimul metrou mai apucam o muscatura la Subway – un fastfood cu mancare sanatoasa in cantitati sanatoase.

Polizei vegheaza. Totul e in regula! Am fost la inaltime.

Tag 5

Dupa o dimineata prelungita coboram in deja familiarul Unterbahn si luam 3ul pana la Appelhofplatz. De aici sunt 10 minute de mers pana la Dom. Vremea e nehotarata. In Domplatte e vant si deja ploua. Ne adapostim chipurile, in Dom. E la fel de colosal si pe dinauntru. Imens. Pe margine, impartite sunt niste separeuri in care catolicii si-au ingropat bishopii. Placutele cu inscriptii in latina incearca sa ne spuna anul mortii (MDXL) si cateva cuvinte de preamarire despre fiecare episcop in parte. Cateva altare auxiliare cu banci de rugaciune completeaza marginile interioare. In centru e altarul principal. Sus de tot avem o orga asa cum se poarta in orice catedrala care se respecta. Dupa un ocol intreg si cateva poze turistice parasim colosul.

Afara ii gasim pe oamenii de tinichea si pe un stranepot de-al lui Bob Marley cu chitara. Intre timp iese si soarele. Trecem si prin Vistieria Domului pe care o vizitam romaneste (am avut pe cineva). Obiecte de aur atent lucrate, sabii si teci incrustate cu diamante, carti vechi si coroane ticsite cu pietre pretioase.

Ploua. Pana ajungem la Rin reiese soarele. Un domn cu fizicul lui Ghandi face jogging. Pe pod trec in permanenta trenuri din si inspre Gara Principala. Fiecare petic de pamant e exploatat estetic: pomi, foisoare, parculete, statui, arcade cu flori. Ne asezam la masa unui restaurant italienesc pentru o cafea simandicoasa. N-as sti sa spun ce zi e.

Strazile sunt acum mici si inguste, acum largi si aglomerate. Deloc plictisitoare. Fiecare iti ofera alta primire. Fiecare coltisor te imbie la o mica odihna in atentia pentru detalii.

Seara inseamna galagie si fum in Flannegan´s - un bar irlandez din centru. Inspre casa dardai cu geaca pe mine. Atmosfera de iarna uscata. Un decembrie romanesc de export.

Tag 4

Sunt insotit de blestemul orarului de serviciu. Nu am ceas desteptator dar ceasul interior ma desteapta zilnic la aceeasi ora. Nu e nici prima, nici ultima oara cand ma trezesc la 9.

Dimineata (12) avem de mers la Fachochschule in interese personale. Eu o iau ca pe o destinatie turistica in plus. Care pe parcurs se transforma in mai multe. In centru metroul iese la suprafata si devine tramvai. Trece peste Rin si ofera o superba panorama in care Domul din Koln patroneaza arhitectural tot orizontul. In cele 10 minute de mers pe jos pana la destinatie trecem accidental pe langa Koln Arena. Spatioasa, poate gazdui tot felul de evenimente pornind de la meciuri de hochei si terminand cu concerte. Deasupra ei, un semicerc metalic, gros de cativa metri traseaza functia arcsin de la un capat la altul al arenei. Nimic nu e intamplator.

Facultatea nu imi depaseste cu mult asteptarile. Poate doar ca inaltime. E o cladire moderna construita in trepte, cu 12 nivele. Ce ma loveste in schimb, sunt cele 2 cladiri si mai inalte din apropiere. Ochiul meu ne(in)format le vede ca pe cladiri de birouri. Nu. Sunt caminele studentilor, la doar cinci minute distanta de facultate.

 Coboram si observ ca la subsol e o mare parcare subterana. Mi se pare deja ceva normal cand imi amintesc ca pana si micul camin retras din Aachen nu ducea lipsa de asa ceva.

La intoarcere ne oprim in centrul comercial de langa statia Neumarkt. Schildergasse si Hohe Straße. Cumparaturile in Germania sunt la fel de solicitante fizic ca si acasa. Oferta e insa atat de variata incat e aproape imposibil sa nu gasesti exact ce cauti. Si pe deasupra si in toate masurile.

Mai pe seara iesim. In metrou, o scena inedita: trei tineri prezentabili consuma nonsalant bere mexicana. Aflu pe pielea mea ca in Germania consumul de alcool e permis atat pe strada, cat si in mijloacele publice de transport. Mergem in Roterplatz, un bar rusesc decorat in rosu cu simboluri comuniste.

Cand iesim de acolo ne teleportam pe cateva carari inapoi la metrou. Pe drum oprim pentru un Döner turcesc. Metroul de 00:42 ne duce direct acasa.

Tag 3

Ziua incepe cu o mostra de ospitalitate chinezeasca – chiftelute belgiene cu chifle frantuzesti si cafea cu lapte. Chinezii la care stam sunt pitigaiati si fragili ca niste bibelouri de portelan. Pana sa plecam inspre gara ne mai uitam la un film complet previzibil timp in care rontaim bomboane coreene cu lapte si cocos.

Nu mi s-au mai parut cu nimic iesite din comun toate facilitatile (uneori exagerate?) din Aachen Hauptbahnof (gara principala). M-am obisnuit. De acolo, facem un mic ocol prin centrul orasului. Servim un pranz frugal ca si restul targovetilor – Rostbrauwurst cu pommes frittes si mayo. Un fel de hotdog cu un wurst foarte generos si o chifla cat un degetar. Pe strazi – furnicar. Aceleasi fete inexpresive dar fericite, cu ochi albastri si frizuri blonde. Cei mai tineri cantareti ambulanti sunt doua fete de vreo zece ani care canta la flaut. Un nene pe catalige imi zambeste cand indrept aparatul foto inspre el. Nu e cu mult mai inalt decat media barbatilor din jur care se uita de sus la noi.

Inapoi spre Koln incerc sa-mi imaginez rostul oamenilor care conduc pe autostrada. Nu reusesc. Ce sa interpretezi cand vezi o femeie de 60 de ani la volanul unui BMW ruland cu 160 km/h? Printre altele depasim si o dubita cu numar de Suceava pe care o claxonam. Nu cred ca a inteles mesajul.

Seara a insemnat inca o repriza de Kolsch si darts. Impartim barul cu o gasca inofensiva de neonazisti tatuati si bine facuti. Atat fizic dar si alcoolemic. Proaspat dezlipiti de pe bancile salilor de forta. Femeia care serveste in Orange Bar e o hippie putin trecuta de 40 de ani. Miroase a betigase parfumate si are glume cu neonazistii. Noi nu ne permitem.

Tag 2

… autostrazile in Germania se pot aglomera? Chiar daca au mai multe benzi decat as putea numara pe degetele de la o mana fara aratator. Pe geam – Germania pitoreasca. Nimic impresionant ca relief, cel putin pe sectorul Koln - Aachen. (80km/1h:30´)

Aachen – 300.000 locuitori – un orasel. Pff… La prima vedere nu fac diferenta intre periferie si centru decat pe baza numarului de trecatori. Langa primarie, un fel de targ cu artizanat nemtesc. Un nene jovial invarte cu o manuta neajutorata o flasneta cu muzica de carnaval. Regasesc oarecum familiara atmosfera cu Piata Sfatului. E aglomerat. Oamenii sunt inalti si albi (a se citi ‘arieni’). Barbatii in etate au fete de bancheri trecuti de a doua varsta si al treilea milion in euro. Femeile imi apar ca niste simple turiste. Poate sunt eu prea turist ca sa realizez cat de mult apartin ele de fapt locului.

Ne oprim la ‘Postwagen’ si mancam una dintre specialitatile zonei Nord Rhein Westfalia – Reinischer Sauerbraten. Friptura de vaca intr-un sos dulceag cu stafide si mere. Pe langa, o salata foarte asortata. Ne acompaniaza de afara minicarnavalul orchestrat de domnul jovial cu manuta de copil. Platim, si Antje (ospatarita avea fata de olandeza sadea) ne spune ‘La Revedere’ intr-o romana ad-hoc.

Mai departe – Antoniostrasse. In vitrine, de ambele parti, fete imbracate sumar. Parca ar fi prizoniere in acvarii. Ceea ce nu e nimic deplasat judecand dupa numarul de pesti din apropiere. Facem impresie buna. Una din ele imi face cu ochiul. Cred ca ne place! Restul se rezuma la gesturi foarte prietenoase. Zambim politicos si inaintam pe urmatoarea strada. O prezentare de moda: alte fete, imbracate mai gros dar si mai putin accesibile.

Urmatoarea oprire – Domul din Aachen. Grandios. Fac din nou paralela cu Romania si de data asta ma gandesc la Castelul Bran, care pe langa domul de langa mine e o cocioaba. Resedinta birjarului grajdarului paharnicului imparatului de rezerva din Aachen. Imi pare bine ca vad mai limpede lucrurile acum si cer o poza cu megalitul pe fundal. Nu incapem amandoi. Oi fi eu prea mare…

Seara ne prinde in ‘HB’, un restaurant tineresc si primitor. Decorat cu bun gust si personal natural de prietenos. Cina tarzie o servim multicultural intr-un McDonalds intesat cu varii nationalitati ca intr-o bucatarie a Turnului Babel. Ma simt ca acasa, doar cu cativa negri, musulmani si asiatici peste program.

Noaptea o petrecem in camera unor chinezi intr-un camin de la marginea orasului, la cinci minute distanta de Olanda. Adorm treptat ajutat de reprizele plictisitoare ale unei comedii vazute la laptop. Canapeaua e numai a mea.

Tag 1

Ultimele minute de Romania ca la ea acasa – aeroGARA Baneasa. Un motiv in plus sa nu-ti fie deloc dor de tara. Un fel de ‘mars, ma, de-aici si nu te uita inapoi!’.

EuroPortul Koln. Altceva. Ordine, lumini, metal, tehnologie. Inauntru, peste tot mirosea a Mercedes nou-nout.

Vremea aici e perfect nemteasca. Innorat, ceata si ploaie marunta. Atmosfera de oameni muncitori carora nu le arde vinerea de uitat pe cer. In primele 20 de minute, pe autostrada am vazut mai multe macarale decat case. Mai multe grafittiuri decat gropi (zero!). Mai multa padure decat uscaturi.

In Koln… pustiu. Unde sunt oamenii?

Seara mancam la un restaurant chinezesc. Ma pierd printre salatele Peking, puiul Shang Tsung, crevetii Cro-Cantzi… si … ah… carne de porc in sos dulce (finetti?) – reteta traditionala. La desert – banane prajite cu miere si ananas asemenea.

Mai tarziu gasesc oamenii. Pe strazi, galagiosi, putin imbibati in Kolsch – bere originala/originara din Koln. Noi ne scufundam la randul nostru in metrou (UnterBahn) cu destinatia Aussere Kanalstr.

*Vocabular : ausfahrt, bahn, endschuldigung.